În cunoscutul Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ consemna, în stilul lapidar, specific pentru asemenea publicaţii: „Schitul Hadâmbul, ctitorie a lui lani Hadâmbu, din 1659, este în fapt un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din sec. al XVII-lea. Biserica, de mici dimensiuni, prezintă un plan mixt şi se caracterizează prin amenajările defensive, incintă de plan dreptunghiular cu turnuri circulare pe colţuri. Turnul porţii serveşte şi de clopotniţă. Construcţiile anexe sunt în ruină". Astfel se prezenta aşezământul monahal din Dealul Mare - Hadâmbu la data când a fost vizitat de reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ, în vederea înscrierii schitului în al său Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească.

Cu aproximativ 70 de ani înaintea sa, iată cum se prezenta acelaşi aşezământ monahal în viziunea mult mai amplă a mare¬lui istoric Nicolae lorga, care a vizitat Mănăstirea Hadâmbu în anul 1907: „Un minunat zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var înconjură biserica Hadâmbului, de la care se vede, între copaci, coperişul de şindrilă spartă, din care nu se desface nici un turn. Acest zid de încunjur se ţine foarte bine încă şi abia s-au risipit unii din păreţii celor patru băşti din colţuri, dintre care una cuprinde şi clopotul nou, fără însemnare, şi scândura de stejar a toacei, care de ani de zile nu-şi mai au rostul, căci ruina a gonit pe preot. (...) Biserica nu e numai descoperită în parte, dar zidul ei însuşi crapă; o rană neagră despică faţada, iar pisania slavonă de la 1659 a Hadâmbului abia se mai ţine între cărămizile desprinse una de alta. A fost aici pe vremuri o biserică de lemn, în acest codru care se zice „al laşilor", fiindcă mergea până în preajma oraşului, pe acest Deal Mare, asemenea cu care, zicea clisiarhul, altul nu se mai află. Din acei ani vechi vine mormântul de piatră proastă, ştearsă şi unsă de pătrunderea seculară a umezelei, care, în slove greceşti din veacurile al XV-lea ori al XVI-lea, pomeneşte pe un necunoscut fiu de boier sau de negustor. într-un târziu, veni puternicul şi bogatul Vornic lani Hadâmbul, un grec eunuc, de beteşugul căruia vorbeşte hazliu, în cuvinte tari pe care el însuşi e pus să le zică, letopiseţul timpului. El a „înnoit" însă din temelii, cu aceeaşi cărămidă nouă din care sunt ridicate şi zidurile4, vechiul schit de lemn părăsit în codru. Puţini călugări se oploşiră aici, în pacea răcoroasă a copacilor prin care numai pasul lor şi al celor câţiva săteni deschidea potecă. Şi, zi şi noapte, la ceasurile hotărâte, din başca porţii, care ţinea loc de turn, suna vechiul clopot, pierdut astăzi, dând o smerită viaţă de poezie pădurii laşilor pe Dealul cel Mare".

  Nicolae lorga îşi încheia cu o umbră de nostalgie articolul, exprimându-şi opinia, constructivă de altfel, dar neconfirmată de istorie, tocmai de istoria al cărei magistru prin excelenţă era. El scria ca şi cum ar gândi în sinea lui: „Ce bun loc de şcoală ar fi acesta; la câte n-ar putea sluji încă marea curte plină de flori între tarile ziduri negre! Dar vremea nouă nu numai că nu înţelege pe cea veche: ea nu vrea să primească nici binefacerile pe care aceea (adică vremea veche, n.n. CI. P.) le întinde cu mâinile amândouă (vremii noi, n.n. CI. P.)...". Vremea cu adevărat nouă nu numai că a primit binefacerile vremii vechi, dar - aşa cum se va vedea mai departe - Ie-a şi amplificat, conferindu-le noi proporţii şi o nouă strălucire.

 Deocamdată însă, din prezentarea de mai sus sunt de reţinut cel puţin două constatări fundamentale:

1. Că a fost aici pe vremuri - adică înainte de biserica zidită din piatră şi cărămidă de către lani Hadâmbul la 1659 - o biserică de lemn anterioară acesteia, atestată nu numai de tradiţie şi de anumite documente insuficient explorate, ci şi de un mormânt vechi de „piatră proastă, ştearsă şi unsă de pătrunderea seculară a umezelii, care, în slove greceşti din veacurile al XV-lea ori al XVI-lea pomeneşte pe un necunoscut fiu de boier sau de negustor".

2. Că îndeobşte, în tradiţia ecleziastică creştină, o biserică nouă se construieşte pe locul sau în preajma uneia mai vechi.